Impartirea corecta a motanului

Cand eram mai mica, colegele lu' sor-mea o adus un pisoi la scoala, pisoi care s-a transferat la mine in casa, ca traiul la scoala i s-a parut deosebit de greu. Sub pretextul ca e mititel, am reusit sa-l salvez din a deveni taran si cu timpul, s-a atasat toata lumea de el, cu toate ca musca mai rau ca o javreta.

Intr-o buna zi,
nu mai stiu de la ce ma luasem la cearta cu sor-mea, dar cert e ca am fugarit motanul prin toata casa pana l-am prins, l-am luat in brate si l-am dus in camera la mama, cu sor-mea pe urmele mele. Pentru a transmite tuturor convingerile mele, urlam ca din gura de sarpe ca motanul e al meu si nu-l dau la nimeni, fiind sigura ca si el tine la mine. Faptul ca tot dadea sa plece se datora timiditatii lui excesive, nici intr-un caz lipsei de iubire.

Odata ce am aterizat pe pat la mama, sor-mea incerca sa-l salveze pe Tom din ghearele mele tragand de labele din spate. Eu de-al dracu, il strangeam si mai tare in brate, iar el incerca sa ne calmeze cu un "Miaaaauuu!" sfasietor. Spre ghinionul lui, noi eram luptatoare inraite si nu ne-am potolit decat dupa interventia lu' mama:

-Stati, mai, ca rupeti motanul! Mai A, tu esti mai mare...lasa ca ti-l da ea, doar cat o sa stea cu el in brate? incerca s-o convinga pe sor-mea sa cedeze.

Intr-un final fericit pentru Tom si mama, s-a decis ca cea mai corecta impartire a motanului este sa avem amandoua varianta lui intreaga si vie, iar pe moment sa-mi ramana mie pana ma plictisesc de el.